Killarney

Killarney e memorabil pentru un singur lucru extrem de important: bucuria necontenită.

Bucuria unor feţe roşcovane, tipic irlandeze, cu moţ portocaliu şi pistrui, bucurie răspândită în aerul oraşului. Jur că tot oraşul era la birt, mă rog, la pub, cum îi zice pe irlandeză. Cred că toţi erau adunaţi în încăperea aia destul de mică, mai abitir ca la biserică dumineca.

Aici am cunoscut intimitatea în cadrul unei comunităţi. Nu cunoşteam pe nimeni din orăşelul ăsta irlandez de departe, însă pur şi simplu fiecare om zâmbea, te înconjura cu căldură şi cu dragoste. N-am găsit nici un loc să mă aşez la o masă, aşa că m-am servit liniştită cu o bere locală şi m-am aşezat pe podea. Acolo jos, am ascultat muzică irlandeză, vreme de vreo două beri. Nimeni nu părea să fie uimit de prezenţa mea rezemată de-un părete, aşa că m-am simţit familiar. Mi-a plăcut! Nu tu norme sociale, pantofi cu toc şi altele asemeni. Am râs, am glumit, m-am simţit bine. Prea bine, poate.

În cameră, când am ajuns, am aruncat ghiozdanul sub pat şi-am zis: wow, aici aş vrea să îmbătrânesc! Sunt oameni frumoşi, veseli şi sănătoşi. Impresia care mi-au lăsat-o oamenii Irlandei e una de voie bună, de seninătate, de împăcare, de salut, de căldură, de deschidere.

Un ultim gând păcătos înainte de noapte bună a fost să-mi citesc mailul. Greşit! A fost ziua în care mi-am jurat că nu voi mai citi niciodată mailul în vacanţă. Aveam în inbox o propunere interesantă venită într-un moment personal aglomerat: te relochezi la Sibiu? Primul gând a fost: da. Următorul nu. Şi-apoi un leagăn între cele două. N-am închis aproape nici un ochi toată noaptea, numai m-am foit de ici dincolo, am deschis geamul şi m-am cuibărit pe pervaz. Am citit toate stelele, mi s-au părut aliniate. I-am zâmbit lunii şi mi-am zis: oare chiar asta fac? Şi da, aveam să fac asta în destul de puţin timp. Atunci, în toiul nopţii, în deplină singurătate am decis că voi schimba ceva şi nu ceva mărunt şi nesemnificativ. Nicidecum, voi schimba totul.

Începând însă cu momentul ăsta s-a terminat şi vacanţa, peste toată voioşeala oraşului s-a aşternut linişte. O linişte deplină şi tulburătoare. Liniştea dinaintea furtunii ce se anunţa cu nori negri şi grei. Gândurile nu mi-au dat pace, deşi decizia era luată: plec, nu poate fi chiar atât de greu! Uneori nu e uşor nici când starea de certitudine s-a instalat, încep să roadă diversele aspecte practice ale unei vieţi banale, din alea cele mai insipide posibil. Nu m-am mai putut bucura de Irlanda. Nu la valoarea ei autentică. Am fost copleşită de ce urma să mi se întâmple, o schimbare iminentă de destin, de macaz. Nu pare mare brânză, însă să renunţi la tot în favoarea unui nimic improbabil, necunoscut, abia pe cale de devenire nu e cel mai uşor lucru. Trăit şi asumat complet e cel puţin o experienţă revelatoare. Sunt aproape doi ani de atunci.

Timpul a tăcut.
Eu, cea de azi am în comun cu cea de ieri doar esenţa. Aceea nu se schimbă, poate, niciodată.